Politica de identitate este un termen care descrie o abordare politica in care persoanele dintr-o anumita religie, rasa, fond social, clasa sau alt factor de identificare, dezvolta agende politice si se organizeaza pe baza sistemelor de opresiune interconectate, care le afecteaza viata si care provin din diversele lor identitati.
Politica de identitate centreaza experientele traite ale celor care se confrunta cu diferite sisteme de opresiune pentru a intelege mai bine modurile in care sunt vazute diferentele rasiale, economice, de gen si alte forme de opresiune si pentru a se asigura ca agendele politice si actiunile politice care decurg din politica de identitate, nu lasa pe nimeni in urma.
Termenul a fost inventat de Combahee River Collective (o organizatie feminista) in 1977. Grupul colectiv de femei a vazut politica de identitate ca o analiza ce a introdus oportunitatea ca femeile negre sa se implice activ in politica, actionand simultan ca un instrument de autentificare a experientelor personale.
Termenul a inceput sa fie folosite pe larg la inceputul anilor 1980, iar in deceniile care au urmat a fost folosit in nenumarate cazuri cu conotatii radical diferite, in functie de context. A castigat suport sporit odata cu aparitia activismului social, manifestandu-se in diferite dialoguri in cadrul miscarilor feministe americane pentru drepturile civile si LGBT, precum si in mai multe organizatii nationaliste si postcoloniale.
In utilizarea academica, termenul de “politica identitara” se refera la o gama larga de activitati politice si analize teoretice inradacinate in experiente de nedreptate sociala, impartasite de diferite grupuri sociale, deseori excluse.
In acest context, politica de identitate isi propune sa revendice o mai mare autodeterminare si o libertate politica pentru popoarele marginalizate prin intelegerea unor paradigme si factori de stil de viata particulari si provocarea caracterizarilor si limitarilor impuse extern, in loc sa se organizeze exclusiv in jurul sistemelor de credinta de status quo sau a afilierilor traditionale la un anumit partid.
Identitatea este utilizata „ca instrument pentru incadrarea revendicarilor politice, promovarea ideologiilor politice sau stimularea si orientarea actiunii sociale si politice, de obicei intr-un context mai larg de inegalitate sau nedreptate si cu scopul afirmarii distinctivitatii si apartenentei grupului prin castigarea puterii si recunoasterii.”
Aplicatiile contemporane ale politicilor de identitate descriu popoare de rasa specifica, etnie, sex, identitate de gen, orientare sexuala, varsta, clasa economica, statut de handicap, educatie, religie, limba, profesie, partid politic, statut de veteran si locatie geografica.
Aceste etichete de identitate nu se exclud reciproc, dar sunt, in multe cazuri, combinate intr-una singura, mai ales atunci cand se descriu grupuri hiper-specifice (un concept cunoscut sub numele de intersectionalitate) – de exemplu: femeile afro-americane, homosexuale, constituie o anumita clasa de identitate hiper-specifica.
Istorie
Termenul de politica identitara ar fi putut fi folosit in discursul politic de la inceputul anilor 1970. Prima aparitie scrisa cunoscuta a termenului se gaseste in declaratia din Aprilie 1977 a grupului feminist a femeilor de culoare – Combahee River Collective, care a fost tiparita initial in “Patriarhia capitalista” din 1979 si in “Cazul feminismului socialist” iar mai tarziu in “Home Girls: Antologia feminista”, de Barbara Smith. Barbara, impreuna cu celelalte fondatoare ale Colectivului Combahee River, au fost creditate cu inventarea termenului. In declaratia lor terminala, membrii grupuli spuneau:
“Copii fiind, ne-am dat seama ca suntem diferite de baieti si ca am fost tratate diferit – de exemplu, cand ni s-a spus la unison sa fim linistite, atat de dragul de a fi numite „domnisoare”, cat si pentru a ne face mai putin inacceptabile in ochii oamenilor albi. In procesul de crestere a constiintei, de fapt impartasirea vietii, am inceput sa recunoastem caracterul comun al experientelor noastre si, din impartasirea si cresterea constiintei, sa construim o politica care sa ne schimbe viata si sa puna capat inevitabil opresiunii noastre … realizam ca singurele persoane carora le pasa suficient de mult pentru a lucra in mod consecvent pentru eliberarea noastra, suntem noi insine.
Politica noastra evolueaza dintr-o dragoste sanatoasa pentru noi insine, surorile noastre si comunitatea noastra, care ne permite sa continuam lupta si munca noastra. Aceasta concentrare asupra propriei noastre opresiuni este intruchipata in conceptul de politica identitara. Credem ca cea mai profunda politica radicala iese direct din propria noastra identitate.” – Colectiv Combahee River, citand din „Declaratia colectiva Combahee River”.
Politica de identitate, ca mod de clasificare, este strans legata de atribuirea faptului ca unele grupuri sociale sunt oprimate (cum ar fi femeile, minoritatile etnice si minoritatile sexuale); adica afirmatia ca indivizii apartinand acestor grupuri sunt, in virtutea identitatii lor, mai vulnerabili la forme de opresiune precum imperialismul cultural, violenta, exploatarea muncii, marginalizarea sau subjugarea. Prin urmare, aceste linii de diferenta sociala pot fi vazute ca modalitati de a obtine abilitare sau cai prin care sa lucram catre o societate mai egala.
In Statele Unite, politica de identitate este de obicei atribuita acestor grupuri minoritare oprimate, care lupta impotriva discriminarilor de orice fel. In Canada si Spania, politica de identitate a fost utilizata pentru a descrie miscarile separatiste; in Africa, Asia si Europa de Est, a descris conflicte nationale si etnice violente. In ansamblu, in Europa, politicile de identitate sunt excluzive si se bazeaza pe ideea ca majoritatea tacuta trebuie protejata de globalizare si imigratie.
Dezbateri si critici
Natura miscarii
Termenul de politica identitara a fost aplicat retroactiv diferitelor miscari care fiinteaza ce mult inainte de inventarea sa. Istoricul Arthur Schlesinger Jr. a discutat pe larg politica de identitate in cartea sa din 1991, The Disuniting of America. Schlesinger, un puternic sustinator al conceptiilor liberale ale drepturilor civile, sustine ca o democratie liberala necesita o baza comuna pentru ca un anumit tip cultura si societatea in ansamblu, sa functioneze.
In loc sa vada societatea civila ca fiind deja fracturata pe linii de putere si/sau lipsa de putere (in functie de rasa, etnie, sexualitate etc.), Schlesinger sugereaza ca fundamentarea politicii pe marginalizarea de grup, reprezinta ea insasi cauza a ceea ce fractureaza politica civila si ca, prin urmare, politica identitara functioneaza ca un adjuvant social, creand oportunitati reale pentru a pune capat marginalizarii. Schlesinger crede ca:
“Miscarile pentru drepturile civile ar trebui sa vizeze acceptarea si integrarea deplina a grupurilor marginalizate in cultura de masa, mai degraba decat … perpetuarea acestei marginalizari prin afirmari de diferenta.”
Gen
Politica privind identitatea de gen este o abordare atat practica, cat si ca disciplina academica, ce priveste persoanele ca avand o natura de gen si ca genul este o identitate care influenteaza modul in care oamenii gandesc.
Politica identitara in acest caz, a devenit din ce in ce mai mai mult “politica de gen”, pe masura ce structurile formale si regulile de joc informale au devenit “de gen”. Modul in care institutiile afecteaza barbatii si femeile in mod diferit incepe sa fie analizat mai in profunzime, deoarece genul va afecta inovatia institutionala.
Critici la adresa politicii identitare – Teoria Gender
Criticii sustin ca grupurile bazate pe o anumita identitate partajata (de exemplu, identitate de rasa sau de gen) pot distrage energia si atentia de la probleme mai fundamentale, asemanatoare cu istoria strategiilor de divizare.
Chris Hedges a criticat politica identitara ca fiind unul dintre factorii care alcatuiesc o forma de „capitalism corporativ” care se mascheaza doar ca o platforma politica si despre care el crede ca „nu va opri niciodata cresterea inegalitatii sociale, militarismul necontrolat, eviscerarea libertatilor civile si atotputernicia organelor de securitate si supraveghere.”
Sociologul Charles Derber afirma ca stanga americana este” in mare parte un partid de identitate-politica “si ca aceasta “nu ofera o critica larga a economiei politice a capitalismului. Se concentreaza pe reformele pentru negri si femei si asa mai departe. Dar nu ofera o analiza contextuala in cadrul capitalismului.”
Atat el, cat si David North din Partidul Socialist pentru Egalitate sustin ca aceste miscari de identitate fragmentate si izolate, care patrund in partea de stanga a sferei politice, au permis o renastere a extremei drepte. Cornel West a afirmat ca discursul despre identitatea rasiala, de gen si de orientare sexuala este „crucial” si „indispensabil”, dar a subliniat ca „trebuie sa fie conectat la o integritate morala si o solidaritate politica profunda.”
Critici ale politicii identitare au fost exprimate si de scriitori precum Eric Hobsbawm, Todd Gitlin, Michael Tomasky, Richard Rorty, Michael Parenti, Jodi Dean si Sean Wilentz. In calitate de marxist, Hobsbawm a criticat nationalismele si principiul autodeterminarii nationale adoptat in multe tari dupa 1919, deoarece, in opinia sa, guvernele nationale sunt adesea doar o expresie a unei clase dominante sau a unei puteri, iar proliferarea lor a fost o sursa a razboaielor in secolul XX.
Prin urmare, Hobsbawm sustine ca politica identitara, cum ar fi nationalismul queer, islamismul, nationalismul din Cornish sau loialismul din Ulster, sunt doar alte versiuni ale nationalismului burghez. Opinia ca politica identitara (inradacinata in provocarea rasismului, sexismului si altele asemenea) ascunde inegalitatea de clasa, este raspandita in Statele Unite si alte natiuni occidentale. Acest cadru ignora modul in care politica bazata pe clasa este politica identitara in sine, potrivit lui Jeff Sparrow.
Rasial si etnocultural
Politica de identitate etnica, religioasa si rasiala a dominat politica americana in secolul al XIX-lea, in timpul celui de-al doilea sistem de partide (1830-1850), precum si al sistemului de terte parti (1850-1890). Identitatea rasiala a fost o tema centrala in politica sudica de cand sclavia a fost abolita.
Modele similare care apar in secolul 21 sunt frecvent mentionate in cultura populara si sunt din ce in ce mai analizate in mass-media si comentarii sociale, ca parte interconectata a politicii si societatii. Atat fenomen al unui grup majoritar, cat si minoritar, politica identitatii rasiale se poate dezvolta ca reactie la mostenirea istorica a opresiunii rasiale a unui popor, precum si ca raspuns la o problema generala privind identitatea grupului:
Politica de identitate rasiala utilizeaza constiinta rasiala – sau memoria colectiva si experientele grupului – ca un cadru esential pentru interpretarea actiunilor si intereselor tuturor celorlalte grupuri sociale.
Carol M. Swain a sustinut ca mandria etnica non-alba si un „accent pe politica identitatii rasiale” incurajeaza ascensiunea nationalismului alb. Antropologul Michael Messner a sugerat ca Million Man March, a fost un exemplu de politica de identitate rasiala in Statele Unite.
