Este vehiculul folosit pentru a transporta un sicriu cu ramasitele muritoare ale unei persoane care a murit recent.
In multe culturi, acest tip de vehicul este utilizat in cazul in care ramasitele sunt depozitate pentru a transporta corpul decedatului in timpul calatoriei de la punctul de veghe pana la punctul final al actului funerar (inmormantare sau incinerare).
La ocazii speciale, aceste tipuri de vehicule sunt insotite de o escorta de politie sau militara. Acest eveniment in mod clar exceptional are loc in principal in inmormantari de stat sau evenimente de mare relevanta pentru societate.
In aceste acte neconventionale, masina este chiar inlocuita de obicei cu elicoptere pentru transferul sicriului, dar, asa cum spunem, de obicei, acest lucru se intampla in ocazii foarte specifice.
Cum arata o masina funerara?
Aceste tipuri de vehicule funerare sunt de obicei usor de recunoscut prin sasiul lor alungit, asemanator vagonului.
In partea din fata a masinii se afla cabina soferului cu capacitate in multe cazuri de pana la trei persoane (Soferul acreditat si doi insotitori ai sicriului).
Partea din spate a ascultatorului este pregatita sa contina sicriul din interior. Pentru aceasta, aceasta parte este echipata cu rame metalice cu incuietori pentru a fixa sicriul si pentru a evita deplasarile (alunecarea). Masina din spate poate fi transparenta (cu ajutorul sticlei care va permite sa vedeti in interior) sau acoperita (caroserie metalica cu ferestre polarizate sau semi-polarizate).
Unele vehicule funerare sunt echipate cu coarne, clopote sau sirene pentru a da o solemnitate mai mare ritualului.
Ocazional, exista si masini funerare suplimentare pentru a transporta flori funerare care il insotesc pe decedat, deoarece acesta a fost onorat cu o multitudine de coroane de flori.
Istoria vehiculelor funerare
Primele vehicule funerare au fost trase de cai si au fost folosite in Anglia inca din secolul al XVI-lea. Exista chiar si date despre acest tip de vehicul in America la sfarsitul secolului al XVII-lea.
Aceste masini au aparut ca urmare a distantei care a inceput sa se extinda intre case si bisericile in care urmau sa fie inmormantati decedatii (datorita cresterii exponentiale a oraselor). Aceste distante si problema care a existat la ingroparea unui decedat (nu a fost facuta imediat si sicriul a fost expus zile intregi deteriorandu-se) au cauzat aparitia acestui tip de vehicul.
George Shillibeer a fost recunoscut ca inventatorul primului vehicul cunoscut. De fapt, marca sa de vehicule „Shillibeer’s Funeral Coaches” a devenit ulterior populara in intreaga Europa.
In timpul lui George Shillibeer a fost popularizata si utilizarea penelor de strut in decorarea carelor funerare. Cu cat carul avea mai multe pene, cu atat mai bogat era decedatul sau familia sa. In cele mai grele momente din viata, atunci cand cineva din familie decedeaza este foarte important ca familia sa apeleze la servicii profesionale.
In plus, a fost posibil sa se stie daca decedatul a fost un barbat sau o femeie in functie de culoarea cailor care au tras caruta.
- Daca, carul ar fi fost trasa de cai negri, decedatul ar fi un barbat.
- In cazul in care carul a fost tras de cai albi, decedate ar fi femei singure.
- Daca proprietarul casei funerare nu avea calul culoarea corespunzatoare, el il vopsea.
Ce spune Vaticanul despre incinerari?
Cardinalul Müller a spus: „Credem in invierea trupului, asa ca inmormantarea este forma normala pentru credinciosii crestini, in special pentru catolici, carora ne adresam prin acest document”.
In acest spirit, explica documentul, biserica nu poate „accepta atitudini sau permite rituri care implica idei eronate despre moarte, cum ar fi considerarea mortii ca anihilarea definitiva a persoanei, sau momentul fuziunii cu Mama Natura sau universul, sau ca o etapa a ciclului de regenerare sau ca eliberare definitiva din „inchisoarea” corpului.”
Dincolo de respectul fata de decedat, documentul noteaza ca inmormantarea intr-un cimitir „incurajeaza membrii familiei si intreaga comunitate crestina sa se roage si sa-si aminteasca mortii, incurajand in acelasi timp venerarea martirilor si a sfintilor”.
Inmormantarea previne uitarea persoanei iubite, precum si „practicile nepotrivite sau superstitioase”, se arata in document.
Din acest motiv, Vaticanul a spus ca urnele de incinerare nu ar trebui pastrate acasa, cu exceptia „cazurilor grave si exceptionale care depind de conditiile culturale de natura localizata”.
Dar, dupa cum a recunoscut cardinalul Müller, utilizarea tot mai mare a incineratiilor pare inexorabila, iar preotii parohii se lupta cu probleme precum manipularea cenusii in mod regulat.
„Le spun enoriasilor mei ca nu este oportun sa faca acest lucru”, a spus Pr. Roberto Salsa, un preot paroh din orasul piemontan Verbania din Italia, intrebat despre practica imprastierii cenusii.
O persoana draga decedata, a spus parintele Salsa, ar trebui sa se afle intr-un loc „accesibil tuturor, unde sa poata fi venerat”, asa ca un cimitir este de preferat unui camin. Si imprastierea cenusii poate fi „inteleasa gresit ca un fel de religie a naturii, in timp ce noi credem in inviere”, a spus el.
Legile privind incinerarea si conservarea cenusii variaza. In Italia, este legala imprastierea cenusii, conform vointei defunctului, cu autorizatie si in zonele pe care autoritatile locale le-au aprobat in acest scop.
